M-am întors de câteva zile dintr-un mult aşteptat concediu (ca să nu zic binemeritat ), petrecut în Muntenegru, Serbia şi, tangenţial, Croaţia – Dubrovnik. Nu vreau să vorbesc despre mare, peisaje şi alte frumuseţi, pentru că e clar că a auzit toată lumea de ele. Şi da, chiar aşa e: marea e minunată, peisajele îţi taie răsuflarea, iar celelalte frumuseţi sunt exact cum se spune. Nu zic mai multe că se prinde cenzura . Mă simt însă dator cu câteva impresii legate de şosele, trafic, maşini, poliţişti, chestiile care ne interesează pe noi şoferii de obicei.

Şosele

În primul rând drumurile: atât în Serbia, cât şi în Muntenegru, şoselele sunt bune, fără gropi. E adevărat, n-am mers decât pe drumuri europene şi naţionale. Dar nu am avut surprize neplăcute. Paradoxal, cel mai “prost” drum (cu ceva denivelări) a fost de la intrarea în Croaţia din Muntenegru spre Dubrovnik. În rest, totul ok.

În schimb, se circulă foarte lent. Ambele ţări au limita de viteză de 80 km/h în afara localităţii, iar dacă pun la socoteală şi faptul că pe tot traseul meu nu am avut decât drumuri cu o singură bandă pe sens, rezultă o viteză medie de 55-58 km/h. Pe drumuri de munte, în proporţie de 70%. Asta o zic pentru cei care se gândesc să meargă fără oprire până în Muntenegru. Nu vă recomand, sincer. Noi am dormit o noapte la Belgrad, atât la dus cât şi la întoarcere, şi a fost foarte bine.

Belgrad

Aşa, Belgrad. Un oraş imens ca întindere (de 1.5 ori mai mare ca Bucureştiul), dar foarte aerisit (are jumătate din populaţia capitalei noastre). Mi-au plăcut bulevardele imense care brăzdează tot oraşul (cu 3-4 benzi pe sens şi spaţiu verde pe mijloc), traficul digerabil, pe alocuri chiar lejer şi modul cum conduc belgrădenii. La fel de energici ca bucureştenii, dar incomparabil mai civilizaţi.

Ca infrastructură, e cu multe clase peste Bucureşti (“centura” lor e stil autostradă şi taie oraşul în două – la vest spre Zagreb, la est spre Nis). Ca să nu mai vorbim că Serbia are peste 500 km de autostradă… Lasă de dorit însă semnalizarea, foarte slabă în Belgrad. Dacă nu ai GPS e foarte greu să te orientezi, pentru că indicatoarele sunt aproape inexistente.

Poliţişti

M-au oprit o singură dată, în Podgorica (capitala Muntenegrului). Nu aveam farurile aprinse (obligatoriu tot timpul, inclusiv în oraş), pentru că abia apucasem să ies dintr-o benzinărie. M-am scuzat explicându-i unuia dintre cei doi poliţişti că la noi luminile nu sunt obligatorii în oraş. Unul îmi explica cu o mutră gravă că amenda e de 20 euro, plătibili însă numai la poştă (un indiciu foarte subtil că la el era mai ieftin). Noroc cu celălalt, care m-a lăsat să plec după ce a auzit că mergem la ei la mare. “For free”, cum mi-a explicat chiar el. Deci puteam pleca fără şpagă. Concluzia? La fel ca ai noştri.

În Serbia un alt poliţist a întins mâna să mă oprească, dar când m-am apropiat şi a văzut numerele de România, mi-a făcut semn să merg mai departe. Ceea ce m-a frapat a fost numărul poliţiştilor rutieri aflaţi “la datorie”. Cred că la întoarcere am văzut pe puţin 20 de echipaje, în ambele ţări.

Maşina cu care am mers acolo e un VW T5 (Transporter) care s-a comportat exemplar pe toată durata excursiei. A cerut doar motorină (am băgat din România şi Muntenegru, de la Lukoil, fără probleme) şi ulei, vreo 500 ml. Deh, boala TDI-urilor.

Foto: Horică Fleşer, pe care-l salut pe această cale