Spre deosebire de Formula 1, în care scandalurile şi controversele parcă nu se mai termină şi în care cel mai mare risc e să adormi la aproape fiecare cursă, la cursa de 24 de ore de la Le Mans totul e diferit. Acolo e viaţa pură, plină de neprevăzut. Am văzut pe Eurosport ediţia din acest an şi cu greu m-am putut dezlipi de ecranul televizorului, mai ales în ultima parte a cursei.
Pentru cursele de viteză, Le Mans reprezintă ceea ce Dakar-ul este pentru întrecerile de off-road. Nicăieri altundeva omul şi maşina nu sunt atât de solicitaţi şi nicăieri spectacolul nu e mai plin de viaţă, mai uman. Şi sunt maşinile… Să vezi pe aceeaşi pistă creaţii atât de diferite, de la prototipurile diesel la cele pe benzină, de la curiozităţile special concepute pentru Le Mans şi până la maşinile de curse derivate din modele de serie la care visăm zi de zi (Ferrari F430, Chevrolet Corvette, Porsche 911, Aston Martin DB9), să recunoaştem, e raiul pe pământ pentru oricare pasionat de automobilism.
Apoi piloţii. Foşti şi actuali piloţi de Formula 1 (Olivier Panis, Jos Verstappen, Mika Salo, Alexander Wurz, Christijan Albers, Tiago Monteiro, Franck Montagny, Sebastien Bourdais, Marc Gene) se luptă cu specialiştii în anduranţă (Tom Kristensen, Allan McNish, Stephane Sarrazin, Rinaldo Capello) şi cu amatorii, acei norocoşi care şi-au îndeplinit visul de-o viaţă şi au reuşit să strângă bani ca să participe la cursa de 24 de ore de la Le Mans.
Dincolo de victoria meritată a celor de la Peugeot, care nu aveau cum să fie învinşi de Audi în acest an, două imagini mi-au rămas în minte. Ambele de la boxe. În prima, boss-ul echipei Navi Team Goh era intervievat după ce maşina sa (Porsche RS Spyder) abandonase pe când ocupa locul secund la clasa LMP2, cu doar o oră înainte de final. Cu ochii umeziţi de lacrimi şi distrus de-a dreptul de eşec, Kazimuchi Goh a găsit puterea să-şi ceară scuze sponsorilor, colaboratorilor şi celor care şi-au pus speranţe în echipa sa. Îi dezamăgise, iar asta era cea mai mare mâhnire pentru el.
O oră mai târziu, cu doar câteva minute înainte de final, camera se mutase pe Olivier Quesnel, boss-ul Peugeot Sport. La adăpostul unor ochelari negri de soare francezul declara că în sfârşit a venit şi vremea Peugeot. În tot acest timp, şiroaie de lacrimi curgeau pe obrajii francezului. Erau lacrimi de bucurie, izvorâte dintr-o emoţie imposibil de stăpânit, ca atunci când îţi vezi îndeplinit visul de copil. După trei ani de muncă asiduă, boss-ul echipei Peugeot îşi vedea visul cu ochii: câştiga la Le Mans.
Când aţi văzut ultima dată un pilot de Formula 1 plângând? Sau un şef de echipă? Sau pe oricine la o cursă de Formula 1?
2 comentarii la “Lacrimi si viata la Le Mans”